Un numar special si un articol pe tema

M-am invatat cu narav. Dau linkuri la unele articole pe care le gasesc interesante (si pe net). Pe langa faptul ca ma scuteste de munca :D, un alt avantaj ar fi ca pot sa regasesc mai usor articolele respective.

Dupa ce mi-am scos parleala cu Ziarul de Iasi, am trecut la chestii cu acoperire nationala. Astazi, Dilema Veche.

Acum, lasand gluma la o parte, Dilema Veche urmareste cam in fiecare numar problematica patrimoniului construit, fie in Bucuresti, fie in provincie. Nici nu poate fi ignorata asa usor, problematica patrimoniului fiind la noi...cat se poate de problematica. In lumina ultimelor demolari de mare amploare din Bucuresti, si dupa o lunga perioada de incercari ale specialistilor si a iubitorilor de patrimoniu activi in cadrul mai multor ONGuri de a stopa masacrul si de a crea o forma articulata de rezolvare a fenomenului (Platforma pentru Bucuresti de exemplu), situatia cred ca poate fi rezumata la cateva concluzii: autoritatile si sponsorii lor (dezvoltatorii imobiliari - de obicei fosti securisti, turnatori /sau bisnitari care formeaza in Romania "upper-class"ul contemporan - putem scrie acest text si la autoritati) vor demola in continuare, intrucat le iese banu' gramada din treaba asta. Romanul (din ce in ce mai) tipic este in general multumit, intrucat va avea un Kaufland sau Mall mai aproape, de unde sa-si cumpere "strictul necesar" (de-ale gurii, toale, seminte, bere, eventual pe partea culturala ultimul album a lui Gutza, fiindca, nu-i asa,  trebuie si "hrana pentru suflet"). Specialistii si iubitorii de frumos/normal vor lupta in continuare, din ce in ce mai disperati si, probabil, din ce in ce mai obositi, pentru lucrurile pe care autoritatile sunt platite din banii tuturor sa le apere si, eventual, sa le ingrijeasca, intretina, valorifice: parcuri, case vechi si conace, piatra cubica, ruine si vestigii arheologice, fabrici si ruine industriale, Hala Matache, Rosia Montana, Delta Dunarii, practic cam tot ce are valoare in tara asta (si, avand valoare, poate fi vandut, concesionat, ras cu buldozerul si facut "ca nou"). 

Revenind:  In numarul curent, (370, 17-23 martie 2011) tema este Patrimoniul, buldozerul si macaraua.

 Inutil sa spun ca toate articolele merita parcurse; ma voi lega totusi de unul "la tema":  Ce facem cu relicvele industriale?

În afara regretului puternic pentru dispariţia unor clădiri industriale vechi, prea mult nu poate fi făcut. În general, în ciuda speranţelor intelectualilor din străinătate sau din România că vor fi auziţi şi că cea mai bună soluţie va fi selectată, de cele mai multe ori primează factorii politici şi economici în luarea deciziilor. Existenţa fabricilor valoroase din punct de vedere istoric a devenit vulnerabilă în momentul în care terenurile lor au fost privatizate împreună cu clădirile, la începutul anilor ’90, şi cînd preţul terenurilor a crescut în anii 2000, ajungînd să fie mult mai ridicat decît preţul activităţilor economice ce se desfăşurau acolo. Practici „ceva mai bune“ legate de clădirile industriale din ţările occidentale sînt abundente, de la Muzeul Tate Modern din Londra, rezervoarele de gaz din Viena, Gare D’Orsay de la Paris pînă la tot felul de proiecte antreprenoriale sau sociale. Dar pe cine interesează asta! Aşa că... spor la poze!

Domnul Liviu Chelcea a cam spus totul in cele de mai sus. Mai ales in prima fraza. De ce spun asta? Fiindca din cate am vazut, in tara asta nu s-au salvat prea multe case "care plang" de la demolare. Cel mult au mai primit un termen. Ori, casele sunt mult mai usor de salvat decat un ansamblu industrial. Pentru motivul simplu si cinic ca suprafata pe care e construita o casa este mai mereu mai mica decat cea pe care sta un ansamblu industrial. Apoi, faptul ca "dai in fabrici si uzine" (la propriu) nu mai e asa dureros ca odinioara. Pentru ca uzinele si fabricile sunt in prezent niste matahale mohorate bantuite de fantomele proletarilor de odinioara, de cate un paznic sau "colectionar" de fier vechi. Tristetea neputincioasa a fostilor angajati, in fata demolarilor ce au loc, este a unor nostagici ce isi amintesc anii de munca alaturi de alte mii ca ei, de multe ori plecati din acelasi sat, lucrand in aceeasi sectie, locuind in aceleasi ghetouri comuniste. O alta tristete a acestor oameni (cei mai multi bieti pensionari pe caz de boala, de ordonanta sau "de drept") este faptul ca nu se mai produce "ca inainte". Si ca am ajuns sa luam totul din China si de la turci, inclusiv usturoiul. Aici, facand o paranteza, vedem cum "secera si ciocanul", taranii si muncitorii, agricultura si industria cu care am defilat de nevoie vreo jumatate de secol (dar care au fost miezul dezvoltarii economice a Romaniei interbelice, chiar daca industria nu era ca in centrul si vestul Europei) au ajuns ....dupa cum se vede. Dincolo de aceste dureroase adevaruri, este clar ca fostii angajati nu realizeaza defel valoarea de patrimoniu a obiectivelor industriale unde au muncit. Nu ca asta ar avea vreo importanta pentru salvarea lor.



Poza de aici

Ceea ce ne ramane in final este o patura subtire a unui public educat, care in urma acestor interminabile distrugeri, scandaluri, discutii si reactii tinde sa devina un pic mai groasa. Altfel spus, mai multa lume afla ca aceste lucruri exista si, mai mult, merita sa fie pastrate si valorificate. Se dezvolta, cum s-ar spune, o masa critica. In democratia vesnic originala in care traim, in afara ca vom fi mai multi care sa ne ofticam, nu cred sa avem alte avantaje. Poate, vorba autorului, mai multe poze. Autoritatile si dezvoltatorii vor fi la fel de autisti in dialogul cu "societatea civila", fiindca sunt imuni la o alta mentalitate decat cea de arendas (a autoritatilor) si la cea de pradatori (rechini, lupi si ce mai doriti dumneavoastra) in cazul "dezvoltatorilor". Nefericirea face ca si partea cu pozele sa nu fie deloc simpla in unele cazuri. Aşa că... spor la poze! ....peste gard...