Veşti bune pentru casa Xenopol?

În ediţia de astăzi ziarul "Bună Ziua Iaşi" publică un articol despre planurile de renovare a casei Xenopol, clădire de a stârnit oarece dihonie în presa locală, şi care aşteaptă o schimbare în bine de multă vreme. Articolul aici .

Ora Pamantului

 poza de aici

Ora Pamantului – sau, ca sa fiu exact, ziua orei Pamantului – m-a surprins scormonind pamantul, cu niscavai semanaturi de primavara, undeva la tara (da, sunt unul din norocosii care inca mai au o “tara” – long live Grandma!). Cum in acel mirific loc internetul lipseste, si cum totusi nu vreau sa treaca pe langa mine ora Pamantului fara s-o “sarbatoresc” printr-o postare, o comit acum, la doua zile intarziere.

Treaba cu ora Pamantului o cam stim, de voie de nevoie am aflat cu totii ca exista o incalzire globala, care ne pandeste perfid indemnandu-ne sa consumam energie, resurse, oxigen pana la epuizare pentru a se putea manifesta plenar. Drept urmare, australienii si dupa ei restul lumii au decis sa stinga in ziua de 26 martie a fiecarui an timp de un ceas lumina, televizorul si altele pentru a face economie si, in plus, a constientiza publicul ca noi oamenii consumam prea mult si e cazul sa economisim mai mult. Acum, treaba asta cu constientizatul este cat se poate de ok. Mai ales ca uneori vine la pachet cu niste filme eco, in care ni se prezinta si alte lucruri mai putin cunoscute si pe care e bine sa le stim. Pe de alta parte, stinsul becului timp de o ora nu rezolva mare lucru. Pe langa faptul ca exista o doza (inevitabila?) de cretinism ferice in genul asta de manifestari simbolice – hai sa ne imbratisam pentru pacea lumii, hai sa facem o funda umana ca sa invingem Sida, hai sa stingem becu’ un ceas ca sa salvam Planeta (si anul asta), hai sa….etc. care pe multi ii face sa simta ca au facut mare lucru pentru cauza respectiva, totusi momentul – sau ora – este un bun prilej sa reflectam asupra unor aspecte legate de chestiune.

Am stins becul, am inchis calculatorul, televizorul …..si apoi? Pai putem sa aprindem o lumanare, o lampa, o candela, un foc (de tigara sau nu). Sau putem daca e destul de cald sa iesim afara sa privim stelele. In copilaria mea din minunata Romanie a anilor ’80 am avut parte de multa lupta impotriva incalzirii globale. Atunci se chema economie de curent electric si era un efort colectiv si voluntar (cum era si munca voluntara in acea perioada, obligatorie) la care participau mari mase ale oamenilor muncii. Tin minte ca se intamplau 2 lucruri interesante in acele conditii de voluntariat inevitabil: oamenii (adica familia) se adunau in jurul lumanarii, lampei, etc intr-un gest arhetipal care crea un fel de comuniune in care incepeau sa curga povesti, povestiri, bancuri, snoave (mai cu seama la tara). E drept, uneori se si dadea “stingerea” – adica lumea se cam baga la somn. Cand se statea insa, se auzeau doar vocile, desluseai in penumbra fetele indreptate spre sursa de lumina si intr-un fel, avea loc un fel de regresie in trecut, in timpul dinaintea electrificarii, cand oralitatea si sezatoarea in jurul unei lampi sau opait erau la fel de naturale ca lumina electrica astazi. Un alt lucru interesant era atmosfera vizuala creata de acea lumina difuza, palpaietoare, mobila: lucrurile capatau deodata o alta fata, o noua dimensiune, in care umbra si nuantele te faceau sa le privesti cu mai multa luare aminte.

Ce as vrea sa punctez prin aceste amintiri este ca faptul de a sta la lumina stramosilor nostri (astia mai recenti, nu homo erectus) este un lucru care merita experimentat din cand in cand. Linistea devine mai palpabila, cuvantul mai adanc, chipurile mai tainice si pe undeva, se strecoara in suflet ceva din bucuria tuturor celor ce au stat de-a lungul timpului in jurul unui foc vorbind sau tacand impreuna. Sau, mai simplu spus, poti sa re-descoperi un sentiment de comuniune alaturi de cei care iti sunt in preajma. Sau asa mi se pare mie.

Poate ca acest exercitiu n-ar fi tocmai inutil in aceste vremuri cand stam ceasuri intregi cu ochii pironiti in pc-uri, leptopuri, plasme, telefoane mobile, ipoduri, disperati ca filmul pe care vrem sa-l downloadam nu s-a copiat in 3 minute. Si cand, desi traim sub acelasi acoperis, de multe ori am uitat sa mai vorbim cu cei de langa noi, pentru a chatui cate o dupamiaza intreaga cu ...nici noi nu stim cu cine.

Pe langa povestea asta sentimentala (sper ca totusi nu prea sentimentalista) cu ora-Pamantului-prilej-de-redescoperire-a-virtutilor-luminii-umile-a-lumanarii/lampii/etc. m-am mai gandit sa scriu cateva lucruri despre lumina electrica/iluminat nocturn/ oras/ aspect/ aspecte ….ceva prin zona asta, inca nebuloasa dupa cum se vede :D Voi reveni intr-o varianta mai tehnica, sper in curand.

Un numar special si un articol pe tema

M-am invatat cu narav. Dau linkuri la unele articole pe care le gasesc interesante (si pe net). Pe langa faptul ca ma scuteste de munca :D, un alt avantaj ar fi ca pot sa regasesc mai usor articolele respective.

Dupa ce mi-am scos parleala cu Ziarul de Iasi, am trecut la chestii cu acoperire nationala. Astazi, Dilema Veche.

Acum, lasand gluma la o parte, Dilema Veche urmareste cam in fiecare numar problematica patrimoniului construit, fie in Bucuresti, fie in provincie. Nici nu poate fi ignorata asa usor, problematica patrimoniului fiind la noi...cat se poate de problematica. In lumina ultimelor demolari de mare amploare din Bucuresti, si dupa o lunga perioada de incercari ale specialistilor si a iubitorilor de patrimoniu activi in cadrul mai multor ONGuri de a stopa masacrul si de a crea o forma articulata de rezolvare a fenomenului (Platforma pentru Bucuresti de exemplu), situatia cred ca poate fi rezumata la cateva concluzii: autoritatile si sponsorii lor (dezvoltatorii imobiliari - de obicei fosti securisti, turnatori /sau bisnitari care formeaza in Romania "upper-class"ul contemporan - putem scrie acest text si la autoritati) vor demola in continuare, intrucat le iese banu' gramada din treaba asta. Romanul (din ce in ce mai) tipic este in general multumit, intrucat va avea un Kaufland sau Mall mai aproape, de unde sa-si cumpere "strictul necesar" (de-ale gurii, toale, seminte, bere, eventual pe partea culturala ultimul album a lui Gutza, fiindca, nu-i asa,  trebuie si "hrana pentru suflet"). Specialistii si iubitorii de frumos/normal vor lupta in continuare, din ce in ce mai disperati si, probabil, din ce in ce mai obositi, pentru lucrurile pe care autoritatile sunt platite din banii tuturor sa le apere si, eventual, sa le ingrijeasca, intretina, valorifice: parcuri, case vechi si conace, piatra cubica, ruine si vestigii arheologice, fabrici si ruine industriale, Hala Matache, Rosia Montana, Delta Dunarii, practic cam tot ce are valoare in tara asta (si, avand valoare, poate fi vandut, concesionat, ras cu buldozerul si facut "ca nou"). 

Revenind:  In numarul curent, (370, 17-23 martie 2011) tema este Patrimoniul, buldozerul si macaraua.

 Inutil sa spun ca toate articolele merita parcurse; ma voi lega totusi de unul "la tema":  Ce facem cu relicvele industriale?

În afara regretului puternic pentru dispariţia unor clădiri industriale vechi, prea mult nu poate fi făcut. În general, în ciuda speranţelor intelectualilor din străinătate sau din România că vor fi auziţi şi că cea mai bună soluţie va fi selectată, de cele mai multe ori primează factorii politici şi economici în luarea deciziilor. Existenţa fabricilor valoroase din punct de vedere istoric a devenit vulnerabilă în momentul în care terenurile lor au fost privatizate împreună cu clădirile, la începutul anilor ’90, şi cînd preţul terenurilor a crescut în anii 2000, ajungînd să fie mult mai ridicat decît preţul activităţilor economice ce se desfăşurau acolo. Practici „ceva mai bune“ legate de clădirile industriale din ţările occidentale sînt abundente, de la Muzeul Tate Modern din Londra, rezervoarele de gaz din Viena, Gare D’Orsay de la Paris pînă la tot felul de proiecte antreprenoriale sau sociale. Dar pe cine interesează asta! Aşa că... spor la poze!

Domnul Liviu Chelcea a cam spus totul in cele de mai sus. Mai ales in prima fraza. De ce spun asta? Fiindca din cate am vazut, in tara asta nu s-au salvat prea multe case "care plang" de la demolare. Cel mult au mai primit un termen. Ori, casele sunt mult mai usor de salvat decat un ansamblu industrial. Pentru motivul simplu si cinic ca suprafata pe care e construita o casa este mai mereu mai mica decat cea pe care sta un ansamblu industrial. Apoi, faptul ca "dai in fabrici si uzine" (la propriu) nu mai e asa dureros ca odinioara. Pentru ca uzinele si fabricile sunt in prezent niste matahale mohorate bantuite de fantomele proletarilor de odinioara, de cate un paznic sau "colectionar" de fier vechi. Tristetea neputincioasa a fostilor angajati, in fata demolarilor ce au loc, este a unor nostagici ce isi amintesc anii de munca alaturi de alte mii ca ei, de multe ori plecati din acelasi sat, lucrand in aceeasi sectie, locuind in aceleasi ghetouri comuniste. O alta tristete a acestor oameni (cei mai multi bieti pensionari pe caz de boala, de ordonanta sau "de drept") este faptul ca nu se mai produce "ca inainte". Si ca am ajuns sa luam totul din China si de la turci, inclusiv usturoiul. Aici, facand o paranteza, vedem cum "secera si ciocanul", taranii si muncitorii, agricultura si industria cu care am defilat de nevoie vreo jumatate de secol (dar care au fost miezul dezvoltarii economice a Romaniei interbelice, chiar daca industria nu era ca in centrul si vestul Europei) au ajuns ....dupa cum se vede. Dincolo de aceste dureroase adevaruri, este clar ca fostii angajati nu realizeaza defel valoarea de patrimoniu a obiectivelor industriale unde au muncit. Nu ca asta ar avea vreo importanta pentru salvarea lor.



Poza de aici

Ceea ce ne ramane in final este o patura subtire a unui public educat, care in urma acestor interminabile distrugeri, scandaluri, discutii si reactii tinde sa devina un pic mai groasa. Altfel spus, mai multa lume afla ca aceste lucruri exista si, mai mult, merita sa fie pastrate si valorificate. Se dezvolta, cum s-ar spune, o masa critica. In democratia vesnic originala in care traim, in afara ca vom fi mai multi care sa ne ofticam, nu cred sa avem alte avantaje. Poate, vorba autorului, mai multe poze. Autoritatile si dezvoltatorii vor fi la fel de autisti in dialogul cu "societatea civila", fiindca sunt imuni la o alta mentalitate decat cea de arendas (a autoritatilor) si la cea de pradatori (rechini, lupi si ce mai doriti dumneavoastra) in cazul "dezvoltatorilor". Nefericirea face ca si partea cu pozele sa nu fie deloc simpla in unele cazuri. Aşa că... spor la poze! ....peste gard...

Doar aura...

Nu e o poezie. Nici romanta. Nu, nici diagnostic bioenergetic. Cu aceste cuvinte incepe titlul unui articol din anul 2009 publicat in Ziarul de Iasi, care prezinta ..."situatiunea", adica lipsa unei coerente urbanistice in Iasi si situatia pesimista in care se gaseste (si din acest punct de vedere) "orasul celor 7 coline".
http://www.ziaruldeiasi.ro/suplimentul-de-cultura/doar-aura-a-mai-ramas-din-vechiul-iasi-repetenti-la-cultura-urbanistica~ni5d2f
Spun se gaseste fiindca din 2009 pana acum nu vad prea multe schimbari in bine.

MPI(IV): Fabrica de Tigarete (III) - Articol in Ziarul de Iasi

Editia de astazi a Ziarului de Iasi consacra un articol amplu situatiei prezente a Fabricii de Tigarete. Si mai ampla este galeria foto care convinge pe oricine de amploarea distrugerilor.

Foto: Silvian Stanisor (Ziarul de Iasi)

"Depozitul de tutun a intrat din 2010 in proprietatea Complexului Muzeal National Moldova. “Cladirea a fost salvata la timp. Deja au fost luate grinzile, care nu inteleg cum de le-au putut sustrage. Era cit pe ce sa ne fure si acoperisul, dar am pus oameni de paza si de atunci nu au mai luat nimic. Dorim ca in aceasta cladire sa facem primul muzeu de arheologie industriala din Romania, dar si centru de cercetare in acelasi domeniu. Avem un proiect in valoare de doua milioane de euro cu fonduri transfrontaliere”, a declarat Lacramioara Stratulat, directoarea centrului."

Asta ar fi vestea buna. Nu mi-e clar pana la urma se va pasta o cladire sau doua, vad ca d-na Stratulat foloseste singularul. Sper totusi sa nu fie vorba numai de una singura, respectiv (doar) cea din stanga.

Vestea mai putin buna, si care banuiesc ca lamureste (daca mai era nevoie) viitorul fabricii, e cuprinsa in urmatorul alineat:

"Fabrica de Tigarete Iasi se intinde pe o suprafata de teren de 3,5 hectare, de altfel si cel mai important activ. Agentii imobiliari cred ca terenul de aici poate fi vindut cu aproximativ 10 milioane de euro."

Articolul aici .