Incepand de vineri 19 noiembrie cinematograful Victoria (din Iasi) este gazda a 2 evenimente cinematografice: primul, cel de vineri a fost si “cel mai eveniment”, intrucat a fost proiectie de gala, cu participarea regizorului, urmata de o sesiune de intrebari si raspunsuri (plus comentarii) pe marginea proiectiei. Este vorba despre Autobiografia lui Nicolae Ceausescu, un colaj alcatuit din selectii din filmarile care i-au insotit biografia pe parcursul celor 25 de ani cat s-a aflat la conducerea dragii noastre republici.
Sala a fost plina, fenomen pe care nu l-am mai vazut din deceniul 9 incoace decat o singura data, anul trecut la deschiderea primei editii IIFF (totusi cred ca era mai plina acum). Desi aveam unele temeri cu privire la faptul daca ma voi plictisi sau nu la film – stiam ca filmul nu contine comentarii, nici coloana sonora fiind un document “in stare pura” daca pot spune asa, ele s-au risipit pe masura ce pelicula ne cufunda (pe noi publicul) in atmosfera “iepocii de aur”. Cu un montaj inspirat cele 180 de minute ale filmului ne poarta prin delirul acelor ani, care ar fi de ras daca n-ar fi de plans. Privite de la distanta celor 20 de ani scursi de la disparitia Ceausestilor si finalul “iepocii”, demonstatiile, plenarele, conferintele, congresele, vizitele de lucru, ca si imaginile din viata privata a cuplului au un puternic caracter comic, reiesit din limbajul de lemn si exprimarea gangava si defectuoasa a Marelui Carmaci, din gesturile, expresia si atitudinile sale si ale Tovarasei, ca si din exotismul si falsitatea manifestarilor de “bucurie spontana” ce apareau pretutindeni pe unde iubitul conducator punea piciorul, fie in tara, fie in strainatate. Dimensiunile grotescului le constientizezi cand realizezi cate destine au fost inghesuite in malaxorul propagandistic timp de un sfert de secol, daca este sa punem la socoteala doar epoca Ceausescu. Intrucat nu exista din epoca decat imagini propagandistice si intrucat scopul autobiografiei este declarat sa priveasca intreaga viata politica a lui Ceausescu de “peste umarul sau”, cum s-a exprimat si regizorul, realizezi in primul rand grotescul si gigantismul manifestarilor dedicate cultului personalitatii, de la noi si din alte “democratii populare” (China, Coreea de nord, URSS). Lipsurile, privatiunile si cenusiul vietii se degaja din cateva secvente, majoritatea din anii 80, mai cu seama cele de la construirea Casei Poporului, intr-o prima etapa vizualizand un imens ses creat in inima Bucurestilor de buldozele nebuniei prezidentiale, pentru a face loc “maretei ctitorii”. Vedem acolo o capitala gri, cuprinsa de frig si intuneric, cu oameni posomorati, uzati fizic si psihic, obisnuiti sau mai degraba resemnati sa traiasca sub presiune continua.
Inevitabil documentarul te face sa-ti amintesti propria biografie din acei ani. Daca cum am spus, in desfasurarea peliculei tonul publicului este unul de amuzament, si interes exotic pentru niste imagini inedite sau demult uitate, pentru cei suficient de batrani sa cunoasca “iepoca” din experienta proprie lucrurile devin vrand-nevrand ceva mai profunde. Accentul pus pe propaganda si manifestarile exterioare, grandomanistice ale regimului m-a facut sa rememorez faptul ca desi eram un copil in acea perioada intelegeam – probabil ca toata lumea – cat de duplicitara si schizofrenica era lumea in care traiam atunci. In privinta obscenitatii propagandistice, aceasta ne afecta pe mine si cei foarte tineri atunci prin faptul ca “produsele culturale” care ne interesau in epoca (desenele animate pe primul loc, apoi filmele western, cu pirati, cu aventuri, teleenciclopedia) isi gaseau din ce in ce mai putin loc fiind inundate de unica realitate virtuala a cuplului presidential in jurul caruia trebuia sa se invarta universul. Un aspect complementar era acela ca daca reuseai sa prinzi totusi una din chestiile interesante la TV de foarte multe ori se oprea curentul, pentru a reveni atunci cand “rula” din nou Ceausescu. Desi aceste “neajunsuri” erau un motiv suficient sa il urasti din tot sufletul pe Iubitul Conducator, se mai adaugau la aceste chestiunile serioase: milita si securitatea gata sa te aresteze daca colportai bancuri politice sau daca iti exprimai nemultumirea (lucruri auzite de la parinti si adulti, in ambele cazuri: atat bancurile si problemele, cat si amenintarea ca daca vei sulfa ceva din ce se discuta “in casa” vei fi luat la puscarie, lucru de altminteri nu departe de adevar, din nefericire). Unul din cosmarurile cele mai intense ale epocii (scurt din fericire fiindca a venit decembrie 89) a fost pentru mine vestea ca satul bunicilor mei unde imi petreceam foarte mult timp (si care era pentru mine paradisul meu personal) va fi demolat si bunicii impreuna cu toti cei din sat vor fi mutati la bloc. Nu puteam sa imi inchipui ceva mai odios, si cred ca nu ma inselam prea mult.
Revenind (si concluzionand): este un film ce ar trebui vazut de cat mai multi romani. Dincolo de umor, incheaga o pagina importanta de istorie recenta, si zugraveste clar si pe alocuri zguduitor (pentru cei lucizi) dimensiunile ororii si mizeriei dictaturii si totalitarismului in care am trait, si dupa care exista totusi atat de multi nostalgici.
La sesiunea de intrebari sala a devenit ca in anii deceniului 10 (adica aproape goala) totusi cele cateva intrebari si comentarii au dat ocazia regizorului sa puncteze unele aspecte interesante legate de film. O chestie care mi-a ramas in minte a fost detaliul ca fimarile cu Ceausescu care au ramas sunt intr-o cantitate care de ar fi impartita la intreaga perioada cat a condus RSR ar rezulta cam o ora pe zi. A trai pentru a-ti (se) filma viata.
Al doilea film, Portretul luptatorului la tinerete este cel indelung asteptat- intrucat de un an si jumatate de cand am auzit prima data de el il astept. Filmul este o cronica a grupului Ogoranu, unul din grupurile de rezistenta armata anticomunista ce au existat in Romania anilor 50 (si cel mai longeviv dintre acestea). Abordarea onesta, plina de respect a regizorului fata de subiect face ca filmul sa fie reusit; perioada lunga de documentare, recuzita in proportie de 95% autentica, urmarirea locatiilor, intr-un cuvant efortul pe care l-a facut catre autenticitate ca si nota discreta in care a conturat personajele (vazuti nu ca niste eroi, ci ca un grup de tineri care incearca sa se opuna regimului fiind constienti ca abandonarea luptei inseamna pentru ei puscarie sau moarte) confera filmului un echilibru ce lipseste atator productii cu subiecte similare. Regizorul urmareste o cronica a celor mai importante momente din viata grupului, incercand o reconstituire cat mai fidela a evenimentelor, atat cat a fost posibil din memoriile lui Ogoranu si din dosarele Securitatii. Filmat absolut superb, pelicula are si ritm, si tensiune, reusind sa-ti transmita ceva din permanenta teroare sub care traiau partizanii. Jocul actorilor este la inaltime, atat in tabara securistilor si “organelor” unde sunt repartizati actori cu experienta – Razvan Vasilescu, Mihai Constantin, Teo Corban , Mimi Branescu , ca si in tabara partizanilor si a celor ce ii ajuta – taranii din satele fagarasene – unde intalnim multe nume noi, unele necunoscute.Ceea ce trage in jos filmul – sau mai bine spus ceea ce m-a deranjat pe mine – sunt pe alocuri limbajul, accentul, replicile. Din pacate, in dialogurile dintre tineri, nu am putut scapa de impresia ca asist la discutii intre tineri bucuresteni din cea mai stricta actualitate. Cred ca ceva mai multa atentie la acest aspect ar fi fost un mare plus. Impresia pe alocuri este de adaptare moderna a unei piese de teatru mai vechi – doar ca acolo acest lucru se face voit, asumat, pe cand aici regizorul a urmarit in mod declarat o cat mai fidela autenticitate a faptelor, oamenilor si intamplarilor de atunci. Probabil aici este avantajat publicul strain, care nu distinge “modernitatea” disturbanta a dialogului dintre partizani. Replici precum cele adresate de ceilalti partizani lui Ogoranu, in genul – ce faci Mos(i)ule, cum merge treaba Mosule? – m-a dus involuntar cu gandul la faimoasa replica a lui Bugs Bunny, in dublarea unui adolescent de Salaj(e)an. Poate de vina o fi mintea mea pervertita de prea multe desene animate, dar parca nu era totusi cazul sa imi evoce astfel de lucruri, intr-o drama inspirata din istoria recenta.
Cat priveste alte eventuale minusuri ale filmului, trebuie amintit ca nu este o productie privata, ci cofinantat de CNC. Asadar, in limitele impuse de conditiile CNCului, de un buget mic (pentru un astfel de subiect amplu) ca si de faptul ca este primul lungmetraj al sau, Constantin Popescu a facut o treaba admirabila. Fie si numai prin faptul ca iti aminteste (sau iti descopera) ca au existat astfel de oameni in Romania, este o reusita. Insa este o reusita prin mai mult de atat.
Aici puteti citi o cronica care, dupa mine, se apropie cel mai mult de adevarul filmului:
http://www.cinemagia.ro/stiri/cronica-portretul-luptatorului-la-tinerete-16915/ Se gaseste si pe youtube, daca preferati ascultatul cititului: http://www.youtube.com/watch?v=yN7EyW7PT9U
Filmele ruleaza la cinema Victoria pana joi, 25 nov. In prima parte a zilei – incepand de la ora 12 cred puteti vedea “Autobiografia”, iar de la orele 20 “Portretul luptatorului”. Vizionare placuta!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu